Rugăciune a Sf Vasile cel Mare (la Catisma a patra)

Ție, Doamne, Celui singur bun și nepomenitor de rău, îmi mărturisesc păcatele mele. La Tine cad eu nevrednicul, strigând: greșit-am, Doamne, greșit-am și nu sunt vrednic să caut la înălțimea cerului, din pricina mulțimii nedreptăților mele! Ci Tu, Doamne al meu, dăruiește-mi lacrimi de pocăință, Cel ce ești singur bun și milostiv, ca întru ele să mă rog Ție, ca să mă curățești mai înainte de sfârșit de tot felul de păcate. Că prin înfricoșătoare și groaznice locuri va fi să trec, despărțindu-mă de trup, și mulțime de diavoli înfricoșători și fără omenie mă vor întâmpina și nimeni nu va călători împreună cu mine, ca să-mi ajute, sau să mă scoată. Pentru aceasta, cad la bunătatea Ta, ca să nu fiu dat celor ce-mi fac strâmbătate, nici să se laude asupra mea vrăjmașii mei, Bunule Doamne! Nici să zică: iată, ne-ai venit în mâinile noastre și ne-ai fost dat nouă! Nu, Doamne, nu-Ți uita îndurările Tale; nici nu-mi răsplăti după fărădelegile mele și nici fața Ta nu ți-o întoarce de la mine! Ci pedepsește-mă Tu, Doamne, însă cu milă și cu îndurare; Iar vrăjmașul să nu se bucure de mine, ci stinge înfricoșarea ce mi-o insuflă și toată lucrarea lui o fă deșartă, și-mi dă nedefăimată calea cea către Tine, Bunule Doamne! Căci de am și greșit, dar la alt doctor nu am năzuit, nici nu mi-am întins mâinile către un dumnezeu străin. Deci nu lepăda rugăciunea mea, ci mă ascultă, pentru bunătatea Ta și întărește inima mea întru frica Ta! Facă-se darul Tău peste mine, Doamne, ca un foc, care să ardă gândurile mele cele necurate. Că Tu ești, Doamne, lumina cea mai presus de toată lumina, bucuria cea mai presus de toată bucuria, odihna cea mai presus de toată odihna, viața cea adevărată și mântuirea care dăinuiește în vecii vecilor. Amin.

altfel de genealogie

sora mea e o ciută
când scutură copita
sar scântei miraculoase
gingăşia razelor de soare
prin pielea toată urechi roz
abia le poate prinde în căuş

sora mea e o jerbă de flăcări
din pântecul aceleiaşi mame venim şi cântăm

lut

(lui Ph.)

e o iluzie că suntem separați
lutul meu îl va strânge aerul
în palme când îl vei respira
uit de ce mă aflu aici
dacă îți pierd amprenta din colțul ochilor

m-ai întrebat de ce nu te mai iubesc
de ce e Dumnezeu
între noi

suntem doi orbi

ochii îmi iau foc
din inimă cad bulgări de cuvânt
rostogoliți

frunzele stau acum dereticate la rădăcina copacilor
de parcă niciodată n-ar fi fluturat pe ramurile verzi
sfidând gravitația o culoare caldă se împletește
aurie peste vibrațiile rănite ale pământului

unde negrul e doar o părere
trag de pe chip o fâșie de întuneric
mai strâng pleoapele o clipă a îmbrățișare
într-un joc de-a v-ați ascunselea
din care începe să picure sânge
aștept

iertarea
preaalba lumină

Savatie Bastovoi: Cântec pentru băieții uciși la Chișinău

adresa de pe youtube: http://www.youtube.com/watch?v=o8V9HS3Zv0o

Cantec de suflet...din Basarabia

adresa de pe youtube: http://www.youtube.com/watch?v=M-a84DhGmsQ

Cerbul

inspirată de viaţa Sf. Evstatie Plachida (fragment)



Era un suflet tare de ostaș
știa să învingă înaintând
până în miezul incandescent al bătăliilor
acasă îl așteptau întotdeauna cu dragoste
soția și copiii.

Serile sau după-amiezile târzii
își potrivea pașii într-o răcoare venită dinăuntru
în timp ce se întorcea de la luptă
pe străzile mistuite de soare.

Pe trotuar creșteau într-un tablou
de țărmuri și valuri cu spume
corali de mâini descărnate
în interior privirea cerșetorilor era moale și parfumată
cum pe obrajii de copil petalele de viorea.

De aceea se apleca bărbatul înspre ele
până când apa liniștită a visului
le săra împreună degetele.

Era un suflet tare de vânător
îi plăcea să se avânte
iuțimea îl ducea până spre mijlocul pădurii
unde animalele cădeau
una câte una pradă uimirii
cu pleoapele brusc îngreunate
de tulburarea ultimă a țărânei.

Într-o seară sau o după-amiază târzie
îl atrase însă un cerb tot mai adânc
în curând îl părăsiră toate ajutoarele
rămânând, dintre mulți la-început, singur el.

În miezul pădurii se ivi dintr-odată o stâncă
bărbatul se opri neputincios lângă ea
mai chibzuind cum să frângă în vârfu-i
trupul sprinten ce în chip neînțeles
biruise legea prăpastiei de piatră
când coarnele începură să scânteie
iar cerul se adânci transparent pe încrengături
pînă cuprinzător a toate închipui
rodul răstignit al Minunii.

Maică

inspirată de un cuvânt al Părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei


mâini de copil
plinuţe, cu perniţe
surâsuri spre fiecare rază
din ochii celorlalţi

în frigul ce îngheaţă inima
e ca şi cum n-ar putea exista altceva
mai diavolesc
decât moartea lor
e ca şi cum sufletul ar fi nimicit
până la
doar
iubire

Maică
Ţi se frânge Fiul
spre îmbrăţişare
şi toţi în poala Ta