Cod numeric personal (sau despre integrarea numerică)

Telefonul sună și o voce mă anunță:

Bucură-te! Sorții ți-au căzut printre cei aleși, aleasă ești a fi: o cifră în statistica noastră.

Statistica întreabă și eu răspund, dar adevărul alunecă pe alături.

Statistica se interesează dacă am reușit să mă integrez, dar eu, sub ciocanul fiecărei întrebări, mă zdrobesc în mii de bucățele.

Am un cod numeric personal si pe acesta trebuie să îl arăt de fiecare dată când mă întâlnesc cu cineva, dar care persoană sunt eu, aceasta nu întreabă statistica niciodată, pentru că știe că niciodată nu va fi în stare să pună această întrebare, pentru că știe că niciodată eu nu-i voi putea răspunde statistic, chiar dacă e singura întrebare vrednică de a se pune și de a i se răspunde .

Ai fost jignită?

Discriminată?

Nu, rostesc buzele mele, în timp ce sufletul tânjește după un cuvânt de negăsit printre grile.

Oare cum aș putea să explic, să mă explic?

Îmi e cu totul imposibil.

Mai bine răspund cuminte și mint.

Nimeni nu poate explica prin statistică sâmburele său de om, de neatins sub mantia umilirii, fie ea și nespus de subtilă, doar trăi ca un om- dar nu ca un cod numeric personal, nici ca un număr într-o statistică. 

Nu se poate să nu fi fost vreodată jignit, ignorat, neînțeles, străin, lăsat pe dinafară,  abandonat, tratat cu ură, neînțelegere sau indiferență.

Poate ai crezut că dacă nu vei mai fi tu, ceilalți vor înceta să te mai rănească.

Dar cine poate înceta să fie el însuși și să devină un număr, și cu ce preț?

Doar cel care își vinde sufletul, doar acela, pentru un scurt timp, însă totul până la urmă în zadar...

Poate de aceea vrea „statistica” să îmi dea un cupon de reduceri, pe care nici măcar nu îl doresc?...

Desigur, statistica are prețul ei...

Ii explic cu blândețe femeii care întocmește statistica...e doar slujba ei...că nu cred în statistică.

Ea la rândul ei încearcă să mă convingă că statistica și numerotarea e unicul drum, fără el întreaga omenire și noi ne-am rătăci în pădurea sălbatică.

Mă întristez că nu cred în slujba ei, rostul vieții ei...

Așa că răspund totuși statisticii, dar nu pentru cupon, ci pentru ea.

De fapt, aș vrea să îi răspund ei, dacă nu ar avea statistica drept mască pe fața sa neobișnuit de caldă, expresivă, cu ochi întunecat-albaștri, cu o tușă aproape imperceptibilă de oboseală.

Bine ai venit, chip plin de suflet.

Bine ai venit, glas dăruitor!

De ce ai venit doar ascunsă sub statistică?

”Ai grijă de tine”, mi-a șoptit ea la plecare.
Și a uitat să îmi dea cuponul, de care mi-a amintit în ziua următoare la telefon, apoi mi l-a trimis prin poștă. (Nu l-am putut niciodată folosi.)

Da. Nici măcar atunci nu am îndrăznit să îi spun:

„Ce bine, și eu uitasem. Nu, în nici un caz nu îl vreau.

Dar spuneți-mi, ați citit poezia lui Gunnar Ekelöf, Non serviam? El e fiul acestei țări, nu e un străin care trebuie să se integreze statistic și totuși poezia lui începe așa:

Sunt un străin în această țară.”

Nu, nu i-am spus nimic, decât un autohton: „Mulțumesc!”

Căci devenisem integrată.

Statistica putrezește.

Eu șed în iarbă.

Și ploaia mă învăluie încet în picături.

(pentru versiunea suedeză vezi: http://monicalassaren.blogspot.ro/2009/02/integration.html)