Reflecții cu privire la alimentație și post, boală și sănătate

 După cum știm din Sfânta Scriptură, Împărăția Cerurilor nu este mâncare și băutură, ci iubire, bunătate, virtute, înțelepciune - și anume nu bucățele ale acestora, ci întregi într-un Întreg, cuprinse toate în perfecțiunea lui Hristos. De aceea toate „bucatele” (toate felurile de mâncare) sunt curate, dacă gândul, inima, conștiința celui care le mănâncă sunt curate, liniștite, adică se bucură de lumina harului Duhului Sfânt. Pe de altă parte, tocmai pentru ca omul să ajungă la darul harului dumnezeiesc, are nevoie de despătimire și de întărire prin post, ca sprijinitor al rugăciunii. Are nevoie de o anumită stare fizică, mentală și sufletească propice rugăciunii, primirii Sfântului Duh. (Aceasta nu pentru că Dumnezeu nu ar putea trece peste această nevoie – eu aș zice că o face de multe ori, după iconomia Lui – ci pentru că prin nevoie, durere, dor, lipsă omul se curățește, se lămurește, își amintește, se întoarce, se restaurează, devine „fericit” ca în ”Fericirile” din Predica de pe munte.)

Oamenii de știință, dacă sunt creștini adevărați sunt conștienți că știința, ca și viața însăși se subordonează întotdeauna, în cele din urmă, chiar fără să vrea, adevărului duhovnicesc. Argumentele pur științifice de orice fel sunt eventual atacabile și mai ales vremelnice, doar scopul final le poate aduce în lumina lor adevărată. Scopul final, pentru un medic sau alt cadru medical, dacă sunt creștini, este mântuirea sufletească, iar vindecarea trupească se poate face în măsura în care Dumnezeu însuși o vrea, în funcție de ce e mai bine pentru suflet. Aici vin surprizele, atât cele de însănătoșire neașteptată, cât și de înrăutățire aparent nejustificată. Aici joacă un rol important voința profundă, la nivelul cel mai adânc sufletesc, a omului respectiv, deoarece omul are o voință liberă -mai bine zis, dialogul dintre voința dumnezeiască și voința proprie a persoanei respective. Desigur, „Milă voiesc, iar nu jertfă”, adică un medic (sau orice „lucrător” al lumii medicale, asistent medical, farmacist etc. ) va încerca întotdeauna să ușureze crucea celui bolnav. Trebuie spus și că boala și moartea nu înseamnă nicidecum că acela care le suferă chiar acum e mai păcătos decât cel care se vindecă sau care mai trăiește o vreme mai îndelungată. Peste viață și moarte, sănătate și boală domnește Dumnezeu și misterele Sale.

„Smerirea” ultimă a științei medicale, la care de cele mai multe ori nu ne gândim când urmăm un fir logic, științific constă în faptul că nu există medicament, dietă, conduită perfectă, corectă, care să poată desființa îmbătrânirea, slăbirea puterilor și moartea. Uitând aceasta știința devine naivă, când se crede mai aproape de desăvârșire. 

O mâncare chiar mai nesănătoasă din punct de vedere al științei medicale actuale, dacă e mâncată (poate din motive de sărăcie, sau poate din alte motive dictate de iconomia dumnezeiască) cu rugăciune și mulțumire către Dumnezeu și cu curăție, adică lipsă de lăcomie, e mai binefăcătoare decât una corectă din punct de vedere al unor recomandări nutriționiste valoroase în sine, dar ingerată într-o stare sufletească rea, de mânie, sau nemulțumire, sau întristare egocentrică, conștiință încărcată, ținere de minte a răului, lăcomie, nerecunoștință în fața lui Dumnezeu. Aceasta pentru că harul dumnezeiesc, cuvântul Domnului este El însuși Hrana care satură cu adevărat, la nivel sufletesc, involvând și trupul. Cuvântul lui Dumnezeu transfigurează organismul care primește mâncarea, așa cum El transfigurează întreaga realitate materială. Noi nu putem dicta cum și când să ne transfigureze Dumnezeu realitatea noastră bolnavă și căzută, suferindă ca a acelui călător spre Ierihon care e doborât, aproape omorât de tâlhari. Noi putem doar ruga pe Dumnezeu să ne dea vederea duhovnicească, iubirea pentru El și pentru semenii noștri, căci aceasta va face posibilă transfigurarea.

Și atunci, să respingem orice statistică, să respingem știința ca fiind neputincioasă, să nu o mai practicăm? Aceasta ar fi o greșeală. Știința nu e neputincioasă, e doar subordonată din punct de vedere al adevărului lui Dumnezeu. (Nu omul o subordonează, în cele din urmă, ci însăși vădirea în timp a adevărului, evidența.) Mai corect chiar ar trebui să se spună că știința nu e neputincioasă, atât timp cât e în slujba adevărului lui Dumnezeu. Problema este că la ora actuală metodele de cercetare științifică și de interpretare nu sunt de cele mai multe ori încreștinate, ci sunt fructul secularizării. De aceea, există multe greșeli, inexactități, concluzii parțial sau total greșite, detalii neelucidate. O minte luminată de credință va ști însă să deosebească adevărul de minciună, interpretând corect și văzând ceea ce e bun și adevărat și ceea ce e rău și fals într-o afirmație sau cercetare științifică, adică greșelile ascunse sub o înfățișare „respectabilă” și „bune intenții.” Va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să înceapă să separe grâul de neghină.

Atât timp cât sunt interpretate în lumina lui Hristos, rezultatele științei vor fi în armonie cu Sfânta Scriptură. În cazul concret al alimentației și corelarea ei cu boala, știința arată - la fel ca și Sfânta Scriptură - că postul, abținerea (cu dreaptă socoteală) sunt esențiale pentru menținerea sănății sufletești și trupești . Exagerările, lipsa de mulțumire pentru ce ne oferă Dumnezeu, dependențele, viciile, pe de o parte, dar și carențele pe de altă parte subminează sănătatea și dau naștere mai devreme sau mai târziu bolii fizice manifeste. Boala poate însă apărea deja din naștere. Deci ea nu apare întotdeauna în urma unei vini personale, ci este și purtarea Crucii pentru mântuirea părinților și strămoșilor, sau pentru a celor contemporani nouă, sau poate chiar a copiilor noștri (prin acceptarea unei anumite traiectorii a vieții ca expresie a dragostei pentru ei).

Mă opresc puțin la lipsa de mulțumire, sau smerenie în fața a ceea ce Dumnezeu ne oferă, ca fiind „bun”, așa cum se afirmă despre creație, în Geneză. Alimentele naturale sunt sănătoase , simplitatea e bună, starea psihică de mulțumire, recunoștință pentru darurile încontinuu primite de om de la Dumnezeu e bună, dorința de a lupta împotriva răului și murdăriei (poluării) spirituale și materiale din lume, începând cu sine însuși, cu sufletul său, de a iubi și dărui prin chiar asumarea greutăților și a lipsurilor, e bună. Abuzul, preaplinul, alimentele rafinate, modificate genetic, pline de ingrediente străine de natură, „îmbogățite” artificial și fără rost, nemulțumirea continuă, dorința de a complica și de a avea tot timpul mai mult sau altceva decât ceea ce se află chiar la îndemână și care maschează suferințele unor conflicte reale, nerezolvate ale vieții, neglijența, nepăsarea, egoismul, dorința de înavuțire pe pielea altora, lăcomia, frica de orice asumare a vreunei greutăți în locul altuia – toate acestea sunt rele, sunt imperfecțiunea adăugată de om chipului perfect al creației, sunt simptomele, cauzele și rezultatul căderii sufletești a omului, care duce la moarte și la boală.

Din punct de vedere duhovnicesc și chiar și al sănătății fizice- nu e bine să mutăm centrul de greutate de pe curățirea interioară de patimi - de care suferă orice om - spre o curățire exclusiv sau preponderent exterioară a mediului înconjurător și implicit și a hranei, pentru simplul motiv că în timp această fățărnicie a noastră s-ar dovedi absolut ineficientă, s-ar dovedi un eșec pe amândouă planurile. Blidul trebuie curățat mai întâi în interior pentru a vedea să îl curățăm și în exterior.

Nu poți pe de altă parte să învinovățești un om bolnav, care poate fi chiar un sfânt, că e pătimaș și lacom și din cauza aceasta trebuie să sufere. Nu există om, chiar și sfânt de este, care să nu fie supus consecințelor căderii sufletești a neamului omenesc. Din cauza acestei căderi sufletești avem o ”lăcomie”, o sete de autodistrugere a biologiei, biochimiei, biofizicii căzute în noi, care pătrunde peste tot, până la la nivel celular, la nivel molecular/atomic și care ne este crucea, ceasul care ticăie al bombei care se numește moarte, pe care o purtăm de când ne naștem – în acel moment cât se poate de clar cu totul nevinovați. Chemarea la sfințenie e chemarea la despătimire, e chemarea la curățirea de această lăcomie.

Deci, ce e mai frumos e că și știința indică, voit sau nu, spre același țel ca și credința. Omul chinuit de dependențe și nemulțumiri, care vrea tot timpul altceva, „mai bun”, prin aceasta distrugând tot mai mult propriul suflet, natura din jurul lui și îngreunând viața celorlați semeni, care nu vrea să renunțe la aceste dependențe sau nemulțumiri, care nici măcar nu vede rostul acestei renunțări, nu simte durere la gândul că nu a putut renunța până acum, e un om într-adevăr bolnav. Mai ales e bolnav pentru că își distruge natura lui cea mai profundă, chipul lui Dumnezeu care se află în el, prin păcatele lăcomiei, desfrînării și nemulțumirii. Omul sfânt sau cel care tinde spre sfințenie e omul cu adevărat sănătos, omul cu o adevărată dragoste față de creație, chiar de ar fi grav bolnav sau pe moarte și nu ar fi auzit niciodată de cuvântul „ecologie”, pentru că el își asumă suferința, pentru Dumnezeu și ceilalți oameni, deschizându-se prin purificarea sa de păcate transfigurării prin harul lui Dumnezeu.

Există o bucurie care transcende orice boală, orice suferință, orice despărțire, care depășește moartea: bucuria pe care doar Hristos o poate da. Să intrăm în ea prin purtarea cu răbdare a durerilor, cât se poate încă din această viață, să ne bucurăm împreună de împletirea dintre realitatea văzută și cea nevăzută pe care o dorește neîncetat mintea și inima iubitoare de Dumnezeu.

Slavă Sfintei Treimi pentru toate, acum și pururea! Amin!

Text revăzut 14 aprilie 2014