Chip sau cip? Despre pericolul înregimentării digitale

(fragment dintr-o scrisoare)

Impactul a fost mare în 1998, când am ajuns în Suedia, unde totul se învârtea în jurul acestor cifre (a codului numeric personal). Oriunde mă duceam primul lucru care mi se cerea era „personnummer.” Mi se părea îngrozitor, parcă eram într-un lagăr de concentrare.

Nu mică mi-a fost mirarea și groaza când în 2011, întorcându-mă în România, am dat de CNP în loc de personnummer...Și oamenii de aici, românii, nu reacționează (majoritatea), li se pare normal...probabil ca și suedezilor acum multe decenii când s-a introdus la ei personnummer-ul. Dacă acceptă și românii acest fel de a aborda realitatea, în curând va fi și aici un fel de iad sufletesc, așa cum e și în Suedia...și nu numai sufletesc ci și trupesc, încetul cu încetul...Pentru că acest fel de a aborda persoana, creată după chipul lui Dumnezeu, adică de a o aborda doar ca pe un număr, este cu adevărat demonic și sfârșește într-o împietrire și răceală a inimii inimaginabilă și într-o amorțire a conștiinței.

Ce se va întâmpla într-o societate unde omul nu mai e privit ca o persoană, ci ca un număr, unde tot aparatul social e construit exclusiv pe acest sistem de înregimentare numerică și digitală, unde oamenii sunt mințiți că sunt din ce în ce mai asigurați, în timp ce ei sunt din ce în cei mai pierduți? Oamenii nu vor mai ști și simți că sunt scufundați în păcate....se vor simți poate deprimați și nefericiți și sfâșiați de deznădejde în momentele de criză, dar oare le mai va fi posibil să vadă adevărul în față, să recunoască iadul în care se vor fi scufundat? Se vor preocupa din ce în ce mai mult de bani, de fațada lucrurilor, vor alege tot mai mult calea cea ușoară, largă, lipsită aparent de greutăți, vor vrea să fie din ce în ce mai asigurați împotriva tuturor lucrurilor neprevăzute, uitând că niciodată nu te poți asigura de nimic, pentru că Dumnezeu e Stăpânul lumii și de la El vine tot binele și El îngăduie tot răul dacă vede că avem trebuință să ne trezim....Vor fi tot mai „asigurați” social, dar tot mai strânși într-o plasă a minciunii, falsei toleranțe, duplicității și unei globalizări care „spală creierii”. Vor fi lipsiți de libertate adevărată și măcinați de o incertitudine și o neliniște interioară cumplite și de neînțeles pe deplin. Vor uita tot ceea ce e simplu, frumos, bun și adevărat, vor uita să muncească cu adevărat, să mulțumească lui Dumnezeu, să se bucure, să fie liniștiți. Copiii nu vor mai ști să se joace cu adevărat și își vor pierde nevinovăția copilărească foarte, foarte devreme, sau vor fi foarte chinuiți, răstigniți de prunci pe crucea digitală...Desfrâul și ura și bolile și indiferența față de cei în afara sistemului se vor mări foarte mult....Nu numai că se vor înmulți bolile fizice în variante noi, care nu vor răspunde cum trebuie medicamentelor existente, ci și bolile psihice vor crește nemăsurat...Oamenii nu vor mai putea duce nimic la capăt...De aceea și bolile fizice și psihice vor apărea încă la copiii mici și nevinovați, începând cu imposibilitatea de a se mai „adapta” la realitatea bolnavă care îi înconjoară, imposibilitatea de a se concentra și de a duce ceva bun la capăt. Vor fi handicapați și neputincioși, nu vor mai putea duce nimic la capăt, nu vor mai putea învăța nimic cum trebuie, și pentru că le vor lipsi învățătorii, oamenii adulți care să îi învețe lucrurile cele adevărate și bune...Va fi un refuz al trupului și sufletului lor de a urma nebuniei adulților, modelelor lor greșite, depărtate cu totul de Dumnezeu, de chipul lui Dumnezeu înscris în adâncul sufletului oricărui om. Adulții vor vedea că ei, copiii, sunt bolnavi, că au boli grave fizice sau psihice, de concentrare și de adaptare, dar vinovații vor fi înșiși ei, adulții, care nu vor mai ști să le ofere valori curate copiilor și o zestre genetică nepurtătoare de păcate grele. Se va răstălmăci totul. Ceea ce e bun, va fi privit drept rău, iar răul va fi lăudat și aplaudat..[...]

Cod numeric personal (sau despre integrarea numerică)

Telefonul sună și o voce mă anunță:

Bucură-te! Sorții ți-au căzut printre cei aleși, aleasă ești a fi: o cifră în statistica noastră.

Statistica întreabă și eu răspund, dar adevărul alunecă pe alături.

Statistica se interesează dacă am reușit să mă integrez, dar eu, sub ciocanul fiecărei întrebări, mă zdrobesc în mii de bucățele.

Am un cod numeric personal si pe acesta trebuie să îl arăt de fiecare dată când mă întâlnesc cu cineva, dar care persoană sunt eu, aceasta nu întreabă statistica niciodată, pentru că știe că niciodată nu va fi în stare să pună această întrebare, pentru că știe că niciodată eu nu-i voi putea răspunde statistic, chiar dacă e singura întrebare vrednică de a se pune și de a i se răspunde .

Ai fost jignită?

Discriminată?

Nu, rostesc buzele mele, în timp ce sufletul tânjește după un cuvânt de negăsit printre grile.

Oare cum aș putea să explic, să mă explic?

Îmi e cu totul imposibil.

Mai bine răspund cuminte și mint.

Nimeni nu poate explica prin statistică sâmburele său de om, de neatins sub mantia umilirii, fie ea și nespus de subtilă, doar trăi ca un om- dar nu ca un cod numeric personal, nici ca un număr într-o statistică. 

Nu se poate să nu fi fost vreodată jignit, ignorat, neînțeles, străin, lăsat pe dinafară,  abandonat, tratat cu ură, neînțelegere sau indiferență.

Poate ai crezut că dacă nu vei mai fi tu, ceilalți vor înceta să te mai rănească.

Dar cine poate înceta să fie el însuși și să devină un număr, și cu ce preț?

Doar cel care își vinde sufletul, doar acela, pentru un scurt timp, însă totul până la urmă în zadar...

Poate de aceea vrea „statistica” să îmi dea un cupon de reduceri, pe care nici măcar nu îl doresc?...

Desigur, statistica are prețul ei...

Ii explic cu blândețe femeii care întocmește statistica...e doar slujba ei...că nu cred în statistică.

Ea la rândul ei încearcă să mă convingă că statistica și numerotarea e unicul drum, fără el întreaga omenire și noi ne-am rătăci în pădurea sălbatică.

Mă întristez că nu cred în slujba ei, rostul vieții ei...

Așa că răspund totuși statisticii, dar nu pentru cupon, ci pentru ea.

De fapt, aș vrea să îi răspund ei, dacă nu ar avea statistica drept mască pe fața sa neobișnuit de caldă, expresivă, cu ochi întunecat-albaștri, cu o tușă aproape imperceptibilă de oboseală.

Bine ai venit, chip plin de suflet.

Bine ai venit, glas dăruitor!

De ce ai venit doar ascunsă sub statistică?

”Ai grijă de tine”, mi-a șoptit ea la plecare.
Și a uitat să îmi dea cuponul, de care mi-a amintit în ziua următoare la telefon, apoi mi l-a trimis prin poștă. (Nu l-am putut niciodată folosi.)

Da. Nici măcar atunci nu am îndrăznit să îi spun:

„Ce bine, și eu uitasem. Nu, în nici un caz nu îl vreau.

Dar spuneți-mi, ați citit poezia lui Gunnar Ekelöf, Non serviam? El e fiul acestei țări, nu e un străin care trebuie să se integreze statistic și totuși poezia lui începe așa:

Sunt un străin în această țară.”

Nu, nu i-am spus nimic, decât un autohton: „Mulțumesc!”

Căci devenisem integrată.

Statistica putrezește.

Eu șed în iarbă.

Și ploaia mă învăluie încet în picături.

(pentru versiunea suedeză vezi: http://monicalassaren.blogspot.ro/2009/02/integration.html)

Acatistul Sf. Vasile cel Mare

sărac

zgură, zgură peste tot
o bătaie de inimă, două, trei
și iarăși ninge

azi nu vreau să vorbesc

îmi plec genunchii
întind palmele

Tu știi, Doamne:
azi nu mai știu să vorbesc

Inconsistență

Privește orice lucru din această lume ca pe o umbră inconsistentă și nu-ți lega inima de nimic. Alipește-te de Singurul Dumnezeu nestricăcios, nevăzut și plin de înțelepciune, „neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele care nu se văd sunt veșnice” (2 Corinteni, 4, 18).

Sfântul Ioan de Kronstadt, „Viața mea întru Hristos”, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1995, p. 162

(Sursa:  http://www.fabrica-de-ganduri-bune.ro/pro-a-dus )

„Viața noastră, ce este ea oare? Arderea unei lumânări. Ajunge să sufle în ea Cel ce a aprins-o ca să se stingă. Viața noastră, ce este ea oare? Drumul unui călător; odată ajuns la un anumit soroc, porțile i se deschid, își lasă hainele (trupul) și toiagul de pelerin și intră în casă. „Viața noastră, ce este ea oare? Îndelungat și sângeros război pentru cucerirea adevăratei patrii și a adevăratei libertăți. La capătul războiului, ești fie învingător, fie învins, chemat de pe câmpul de luptă la locul răsplății ca să primești de la dreptul Judecător fie răsplata și slava veșnice, fie osândă și rușine veșnice.”

Sfântul Ioan de Kronstadt, „Viața mea în Hristos”, traducere de Boris Buzilă, Ed. Sophia, București, 2005, p. 363.


(Sursa:  http://www.fabrica-de-ganduri-bune.ro/pro-a-dus )

Daca accesati pagina Fabricii de gânduri bune veți da și de fotografii inspirate de aceste texte. Recomand aceasta cu cea mai mare căldură.

Reflecții cu privire la alimentație și post, boală și sănătate

 După cum știm din Sfânta Scriptură, Împărăția Cerurilor nu este mâncare și băutură, ci iubire, bunătate, virtute, înțelepciune - și anume nu bucățele ale acestora, ci întregi într-un Întreg, cuprinse toate în perfecțiunea lui Hristos. De aceea toate „bucatele” (toate felurile de mâncare) sunt curate, dacă gândul, inima, conștiința celui care le mănâncă sunt curate, liniștite, adică se bucură de lumina harului Duhului Sfânt. Pe de altă parte, tocmai pentru ca omul să ajungă la darul harului dumnezeiesc, are nevoie de despătimire și de întărire prin post, ca sprijinitor al rugăciunii. Are nevoie de o anumită stare fizică, mentală și sufletească propice rugăciunii, primirii Sfântului Duh. (Aceasta nu pentru că Dumnezeu nu ar putea trece peste această nevoie – eu aș zice că o face de multe ori, după iconomia Lui – ci pentru că prin nevoie, durere, dor, lipsă omul se curățește, se lămurește, își amintește, se întoarce, se restaurează, devine „fericit” ca în ”Fericirile” din Predica de pe munte.)

Oamenii de știință, dacă sunt creștini adevărați sunt conștienți că știința, ca și viața însăși se subordonează întotdeauna, în cele din urmă, chiar fără să vrea, adevărului duhovnicesc. Argumentele pur științifice de orice fel sunt eventual atacabile și mai ales vremelnice, doar scopul final le poate aduce în lumina lor adevărată. Scopul final, pentru un medic sau alt cadru medical, dacă sunt creștini, este mântuirea sufletească, iar vindecarea trupească se poate face în măsura în care Dumnezeu însuși o vrea, în funcție de ce e mai bine pentru suflet. Aici vin surprizele, atât cele de însănătoșire neașteptată, cât și de înrăutățire aparent nejustificată. Aici joacă un rol important voința profundă, la nivelul cel mai adânc sufletesc, a omului respectiv, deoarece omul are o voință liberă -mai bine zis, dialogul dintre voința dumnezeiască și voința proprie a persoanei respective. Desigur, „Milă voiesc, iar nu jertfă”, adică un medic (sau orice „lucrător” al lumii medicale, asistent medical, farmacist etc. ) va încerca întotdeauna să ușureze crucea celui bolnav. Trebuie spus și că boala și moartea nu înseamnă nicidecum că acela care le suferă chiar acum e mai păcătos decât cel care se vindecă sau care mai trăiește o vreme mai îndelungată. Peste viață și moarte, sănătate și boală domnește Dumnezeu și misterele Sale.

„Smerirea” ultimă a științei medicale, la care de cele mai multe ori nu ne gândim când urmăm un fir logic, științific constă în faptul că nu există medicament, dietă, conduită perfectă, corectă, care să poată desființa îmbătrânirea, slăbirea puterilor și moartea. Uitând aceasta știința devine naivă, când se crede mai aproape de desăvârșire. 

O mâncare chiar mai nesănătoasă din punct de vedere al științei medicale actuale, dacă e mâncată (poate din motive de sărăcie, sau poate din alte motive dictate de iconomia dumnezeiască) cu rugăciune și mulțumire către Dumnezeu și cu curăție, adică lipsă de lăcomie, e mai binefăcătoare decât una corectă din punct de vedere al unor recomandări nutriționiste valoroase în sine, dar ingerată într-o stare sufletească rea, de mânie, sau nemulțumire, sau întristare egocentrică, conștiință încărcată, ținere de minte a răului, lăcomie, nerecunoștință în fața lui Dumnezeu. Aceasta pentru că harul dumnezeiesc, cuvântul Domnului este El însuși Hrana care satură cu adevărat, la nivel sufletesc, involvând și trupul. Cuvântul lui Dumnezeu transfigurează organismul care primește mâncarea, așa cum El transfigurează întreaga realitate materială. Noi nu putem dicta cum și când să ne transfigureze Dumnezeu realitatea noastră bolnavă și căzută, suferindă ca a acelui călător spre Ierihon care e doborât, aproape omorât de tâlhari. Noi putem doar ruga pe Dumnezeu să ne dea vederea duhovnicească, iubirea pentru El și pentru semenii noștri, căci aceasta va face posibilă transfigurarea.

Și atunci, să respingem orice statistică, să respingem știința ca fiind neputincioasă, să nu o mai practicăm? Aceasta ar fi o greșeală. Știința nu e neputincioasă, e doar subordonată din punct de vedere al adevărului lui Dumnezeu. (Nu omul o subordonează, în cele din urmă, ci însăși vădirea în timp a adevărului, evidența.) Mai corect chiar ar trebui să se spună că știința nu e neputincioasă, atât timp cât e în slujba adevărului lui Dumnezeu. Problema este că la ora actuală metodele de cercetare științifică și de interpretare nu sunt de cele mai multe ori încreștinate, ci sunt fructul secularizării. De aceea, există multe greșeli, inexactități, concluzii parțial sau total greșite, detalii neelucidate. O minte luminată de credință va ști însă să deosebească adevărul de minciună, interpretând corect și văzând ceea ce e bun și adevărat și ceea ce e rău și fals într-o afirmație sau cercetare științifică, adică greșelile ascunse sub o înfățișare „respectabilă” și „bune intenții.” Va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să înceapă să separe grâul de neghină.

Atât timp cât sunt interpretate în lumina lui Hristos, rezultatele științei vor fi în armonie cu Sfânta Scriptură. În cazul concret al alimentației și corelarea ei cu boala, știința arată - la fel ca și Sfânta Scriptură - că postul, abținerea (cu dreaptă socoteală) sunt esențiale pentru menținerea sănății sufletești și trupești . Exagerările, lipsa de mulțumire pentru ce ne oferă Dumnezeu, dependențele, viciile, pe de o parte, dar și carențele pe de altă parte subminează sănătatea și dau naștere mai devreme sau mai târziu bolii fizice manifeste. Boala poate însă apărea deja din naștere. Deci ea nu apare întotdeauna în urma unei vini personale, ci este și purtarea Crucii pentru mântuirea părinților și strămoșilor, sau pentru a celor contemporani nouă, sau poate chiar a copiilor noștri (prin acceptarea unei anumite traiectorii a vieții ca expresie a dragostei pentru ei).

Mă opresc puțin la lipsa de mulțumire, sau smerenie în fața a ceea ce Dumnezeu ne oferă, ca fiind „bun”, așa cum se afirmă despre creație, în Geneză. Alimentele naturale sunt sănătoase , simplitatea e bună, starea psihică de mulțumire, recunoștință pentru darurile încontinuu primite de om de la Dumnezeu e bună, dorința de a lupta împotriva răului și murdăriei (poluării) spirituale și materiale din lume, începând cu sine însuși, cu sufletul său, de a iubi și dărui prin chiar asumarea greutăților și a lipsurilor, e bună. Abuzul, preaplinul, alimentele rafinate, modificate genetic, pline de ingrediente străine de natură, „îmbogățite” artificial și fără rost, nemulțumirea continuă, dorința de a complica și de a avea tot timpul mai mult sau altceva decât ceea ce se află chiar la îndemână și care maschează suferințele unor conflicte reale, nerezolvate ale vieții, neglijența, nepăsarea, egoismul, dorința de înavuțire pe pielea altora, lăcomia, frica de orice asumare a vreunei greutăți în locul altuia – toate acestea sunt rele, sunt imperfecțiunea adăugată de om chipului perfect al creației, sunt simptomele, cauzele și rezultatul căderii sufletești a omului, care duce la moarte și la boală.

Din punct de vedere duhovnicesc și chiar și al sănătății fizice- nu e bine să mutăm centrul de greutate de pe curățirea interioară de patimi - de care suferă orice om - spre o curățire exclusiv sau preponderent exterioară a mediului înconjurător și implicit și a hranei, pentru simplul motiv că în timp această fățărnicie a noastră s-ar dovedi absolut ineficientă, s-ar dovedi un eșec pe amândouă planurile. Blidul trebuie curățat mai întâi în interior pentru a vedea să îl curățăm și în exterior.

Nu poți pe de altă parte să învinovățești un om bolnav, care poate fi chiar un sfânt, că e pătimaș și lacom și din cauza aceasta trebuie să sufere. Nu există om, chiar și sfânt de este, care să nu fie supus consecințelor căderii sufletești a neamului omenesc. Din cauza acestei căderi sufletești avem o ”lăcomie”, o sete de autodistrugere a biologiei, biochimiei, biofizicii căzute în noi, care pătrunde peste tot, până la la nivel celular, la nivel molecular/atomic și care ne este crucea, ceasul care ticăie al bombei care se numește moarte, pe care o purtăm de când ne naștem – în acel moment cât se poate de clar cu totul nevinovați. Chemarea la sfințenie e chemarea la despătimire, e chemarea la curățirea de această lăcomie.

Deci, ce e mai frumos e că și știința indică, voit sau nu, spre același țel ca și credința. Omul chinuit de dependențe și nemulțumiri, care vrea tot timpul altceva, „mai bun”, prin aceasta distrugând tot mai mult propriul suflet, natura din jurul lui și îngreunând viața celorlați semeni, care nu vrea să renunțe la aceste dependențe sau nemulțumiri, care nici măcar nu vede rostul acestei renunțări, nu simte durere la gândul că nu a putut renunța până acum, e un om într-adevăr bolnav. Mai ales e bolnav pentru că își distruge natura lui cea mai profundă, chipul lui Dumnezeu care se află în el, prin păcatele lăcomiei, desfrînării și nemulțumirii. Omul sfânt sau cel care tinde spre sfințenie e omul cu adevărat sănătos, omul cu o adevărată dragoste față de creație, chiar de ar fi grav bolnav sau pe moarte și nu ar fi auzit niciodată de cuvântul „ecologie”, pentru că el își asumă suferința, pentru Dumnezeu și ceilalți oameni, deschizându-se prin purificarea sa de păcate transfigurării prin harul lui Dumnezeu.

Există o bucurie care transcende orice boală, orice suferință, orice despărțire, care depășește moartea: bucuria pe care doar Hristos o poate da. Să intrăm în ea prin purtarea cu răbdare a durerilor, cât se poate încă din această viață, să ne bucurăm împreună de împletirea dintre realitatea văzută și cea nevăzută pe care o dorește neîncetat mintea și inima iubitoare de Dumnezeu.

Slavă Sfintei Treimi pentru toate, acum și pururea! Amin!

Text revăzut 14 aprilie 2014

Acatistul Sfinților români din închisorile comuniste