uneori ne învață lucrurile

uneori ne învață lucrurile
să le ascultăm
se retrag asemenea unui copil certat pe nedrept
până când toate ceasurile din casă
se opresc din ticăit
și tu spui Doamne doar Doamne
pe o altă muzică
decât ai deprins-o învăluită
în brațele mamei

tu știi că tonurile acestea înalte te străpung
dar tocmai de aceea le dorești și mai mult
pentru că nici o apă nu se umflă pe pământ
care să-ți poată spulbera lanțurile
așa cum nici o picătură nu se naște imediat
în cerul uscat al gurii
când vârfurile te ating
și tu spui Doamne doar Doamne


iartă-mă
nu mai aud ce îmi spui
iartă-mă
ieri m-am suit într-un nuc
și am șoptit: iată cerul și norii
sunt ale Tale și eu
voi fi privită atât de adânc
încât cerul se va despica
și norii vor ploua iertare- atât de multă iertare
încât după zile și nopți de țintuire-n cuvânt
glasul tău mi se  naște din piept

liniște

am trăit atâția ani
dar încă nu știu să vorbesc
m-am rugat doar cu buzele
pe gratii de gând
pentru liniște


totuși ea m-a văzut mai adânc
și-a trimis porumbeii
pentru a-mi simți
delimitările


nu știu cum s-au putut întoarce cu verdeață în triunghiuri zburând

pâine de lobodă

inspirată de viața Sfântului Prohor de la Pecerska


sunt
atâtea morți în adâncuri de mădulare înfometate
încît doar oase mai atârnă de soarele spuzit

cârcei roșii de lobodă năpădesc grădina în contururi nemaivăzute de pâine

Artur Lundkvist: din „Agadir”

Nu, Dumnezeu nu era de găsit nicăieri,
ne prăbușeam în gol, în găurile negre ce stăteau pregătite pentru a ne deveni morminte,
nici o urmă de aripi purtătoare, nici o urmă de flăcări înălțându-se,
doar bezna ce aștepta în veșnicie fără să-și cunoască așteptarea.
Nu exista nici un sens în această moarte subită, abia o picătură de ploaie ce cădea din spațiu,
abia o frunză ce se desprindea și cădea dintr-un copac încă verde,
abia un tremur și un foșnet, aproape nimic,
fără vreun gând, fără vreun scop, doar oarbă întâmplare, fără nevoie de apărare sau explicație,
nu se ținea nici un cont de viața oamenilor pe pământ, ea doar exista, ca un petec de mușchi sau ca un roi de păduchi,
temelia de piatră se mișca, deschizând o fisură în pătura de mușchi sau păduchi,
viața oamenilor era ca și orice altă viață întâmplătoare, depinzând de întâmplări,
se năștea și se menținea poate un timp mai ales prin indiferență și uitare,
nu exista nici o intenție bună sau rea, doar o neînsemnată petrecere în somnul lumii,
cel mai bine ar fi fost ca nimic să nu tulbure nemișcarea și uitarea -
Noi înșine avem impresia că suntem treji dar nu vedem înainte nici măcar un pas prin ceața realității,
suntem doar somnambuli, aproape de a ne trezi în clipa morții, când ne prăbușim în bezna ce e totuna cu lumina,
când pielița de oglindă a conștiinței noastre se rupe și golul e înghițit de gol.

*


Însă pe când mă prăbușeam în întuneric, simții deodată că Dumnezeu există,
un cutremur, un strigăt de bucurie mă cuprinse: Dumnezeu Își arată prezența,
puterea lui în lume, arată că în fața lui Dumnezeu nu există alt sprijin decât însuși Dumnezeu,
nici o construcție, nici un zid, nici o invenție și nici o mașinărie nu înseamnă nimic pentru Dumnezeu,
el cutremură adâncurile și ca pe-un fir de pai ne frânge orice fel de siguranță,
singură voința lui poartă tot ceea ce este, pătrunde, mai intim decât apa și aerul, tot.
Ce greșeală să îl cauți, când el se află peste tot, ne cuprinde și ne umple,
nu avem decât să ne dăruim, să nu voim altceva decât voia lui,
Dumnezeu ne iubește pe toți cu aceeași indestructibilă iubire,
pe mine, a cărui viață mi-a salvat-o, plin de certitudinea prezenței sale,
pe toți care-au murit în clipa catastrofei, în chip fericit uniți cu el,
pe toți care încă se află între viață și moarte, prinși sub ruine,
aceștia cărora el le-a dat răgaz de înțelegere și preschimbare.

(traducerea mea din suedeză)

Repetiții

n-am făcut niciodată nimic
doar câte o zbatere de aripi mă face
să tresar

înmormântată până la jumătatea inimii sub gheaţă
aştept căldura Ta
ca un prunc ce aşteaptă deschiderea mamei

eu mă strâng înspre semnul arsurii trecute
Tu din nou şi din nou mă deschizi în senin
 
2008-06-29/2010-05-16

iubirea

roagă-te pentru mine

iubirea e frică, da, frică
îţi cuprinde toată fiinţa
ca un bandaj uriaş
o rană infectată

nu e muzica ascuns descompusă din surdină
nu e parfumul dulceag
nu e metafora umflată
de importanţa de sine

roagă-te pentru cea din urmă fiinţă de pe pământ
o târăsc după mine peste pietre ascuţite
hurducăind-o la fiecare gest de copil
mai demult s-a întâmplat să îşi vândă sufletul
la o tarabă de vise
dar îngerul fricii a apucat-o de păr
şi a scos-o din mocirlă

dar această biată fiinţă
nu a învăţat între timp să iubească
lipsa lacrimilor ei
s-a prefăcut într-o stranie pădure
de stâlpi contorsionaţi şi sterili

o, şopteşte îngerul
tamponându-şi cu o mână obrazul
o, de ar plânge această biată făptură
de genunchii ei s-ar pleca
de ochii i s-ar umple de
izvoare în care să spăl rănile
tuturor iubiţilor oameni
ai ei

filigran

E un dar când trupul devine
o dorire de aripi ușoară, fierbinte
și toate gândurile valorează
infinit mai puțin
decât o linguriță rătăcită sub prag
din serviciul celor douăsprăzece
în curând înlocuită de una
neasemuit de frumoasă
filigran de umbra până la pământ
a unor ochi foarte mari
prelinsă printre stele.

E bine să fii mic ca un fulg
în timp ce împingi bicicleta
de pe care tocmai ai căzut,
să privești îndepărtat prin corola strălucitoare a pielii
la prietenii tăi ce dintr-odată au umplut
casa cea străveche
cu ramuri argintii de isop.