Crăișor are privirea albăstruie și o frumusețe de înger
deghizat; e un om de încredere în
ciuda celor poate șase-șapte anișori.
Îmi spune deschis, dar cerându-și permisiunea cu un
zâmbet nesfârșit de fin, tocmai de ce am trebuință -o înjunghiere iubitoare pentru toată viața, și totodată amintirea ei, un inel de logodnă cu veșnicia.
O fată speriată își pune
batista la gură, o femeie face o expunere a unei teze de igienă care încet încet
se scufundă în propria albie și seacă. Crăișor cu frații și surorile lui sunt nevoiți să se mute, cu frunțile lor serioase sub zulufi, în cotul ascuns al coridorului, așteptându-l pe cel mai mic
dintre ei, rănitul, să apară din spatele ușilor
albe.
În cele din urmă sunt siliți să
plece. Singur Crăișor rămâne, părăsit
de tot sprijinul. Chiar și eu plec, prefăcându-mă
într-un adult care face mai puțin decât a
promis.
Puroiul crește. Zilele trec.
Crăișor însă, cu zelul lui
neștiut de serafim, are grijă de mine. Mă găsește pe
același pod, dojenindu-mă cu aceeași fină
franchețe. Îmi amintește de meseria mea
uitată,dar cu atâta subtilitate, încât
nici unul din noi nu ne gândim la dojană.
Pe treptele farmaciei sângele e
șters demult. Eu mă îndrept spre casă
minunându-mă.
Bucură-te, Crăișor, iubire de frate,
adevăr de copil, înger desculț!
Bucură-te, Crăișor, trimisul
Domnului!
Bucură-te, mâna bunătății
Sale nesfârșite!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu