pornind de la tata

sub pojghiţa neagră-cenuşie şi crăpată
un zâmbet de copil
sub zâmbetul de copil
marea
de care mamei tale îi era frică
demult s-a dus ea într-un pâlc de mesteceni
atât de argintii îi sunt cercurile
încât doar lacrimile tale le mai pot lega de noi
o aţă
cu care tragi măgăruşul
prin curtea prăfuită

mâna o întind
unde aş fi vrut să-mi fie tot
în partea noastră stângă
acolo un cal sălbatic trăgând o căruţă loveşte cu copita
mai ţii minte? nu poţi -
cînd tu cînd eu,
cât ține o moarte biruită,
ne uităm plinătatea
 
când afară plouă devii trist, te-ntorci în pat
o clipă se luminează de zi, apoi e seară
iar eu devin din nou copil
şi încă te mai ţin de mână după o zi
întreagă